îndoiala eternă

recurenta întrebare pe care mi-o pun de când aveam 8 ani și tot n-am găsit un răspuns – unde exact se termină ceea-ce-e-în-capul-meu și începe realitatea? câteodată mi se pare că această realitate, ”viața reală” pe care trebuie să o suportăm no matter what ca pe o pedeapsă, e un fel de stradă lungă dreaptă și foarte întunecată, cu case aliniate de-o parte și de alta – și tu ești obligat să mergi pe strada asta tot înainte, n-ai de ales, n-ai cum să te întorci, n-ai cum să ieși din ea, nu există nimic altceva decât un drum întunecat al cărui sfârșit nu se vede, și case în stânga și-n dreapta cu ferestre luminate în care sunt tot felul de alte realități mai confortabile – și tot ce poți face e să te uiți pe geamurile caselor ăstora, de obicei înăuntru sunt familii disney fericite, brazi de crăciun, oameni care râd și beau prosecco și dansează, iar cel mai bun lucru este să speri că o să-ți deschidă și ție cineva o ușă ca să rămâi într-una din aceste realități fixe și luminoase, însă asta nu se prea întâmplă, cam toate ușile sunt închise – la unele nu îndrăznești să bați, la altele bați și nu ți se deschide, mai sunt și unele care se deschid fără să le atingi dar tu nu intri, că ți-e frică, mai sunt și cele în care ai intrat până la urmă, dar dintr-un motiv sau altul ai fost dat afară repede – și, la sfârșitul zilei – metaforic vorbind pentru că în această realitate nu există zi, doar o noapte de catran care nu se termină niciodată – la sfârșitul zilei ”viața reală” este doar acest drum fără capăt, fără becuri, fără pauze, pe care te târâi etern cu valiza pe care n-o s-o deschizi niciodată ca să nu vezi la față unicul lucru care nu te-a părăsit niciodată – acel mare bolovan de singurătate cu care te-au dotat ursitoarele la naștere și după aia ți-au zis gata, pe-aici ți-e drumul.

Ana

Leave a Reply

Your email address will not be published.