the invention of lying

Zăceam ieri pe la 6 pe nisip, în cel-mai-dulce-moment pe care ți-l oferă plaja în fiecare zi, sfârșitul copt al după-amiezei în care totul e liniște, voci și zgomote înfundate sub sunetul ca o pătură al valurilor, până și câinele se calmase și adormise lângă mine, sunt convinsă că fix pentru momente de astea a fost inventat hashtagul #blessed. Am deschis ochii și deasupra mea se învârtea un fluture uriaș, alb, și for some reason mi-am amintit de versurile unei piese vechi – ”un fel de-a mai lungi cea mai frumoasă zi ar fi dacă m-ai putea minți”. WAIT! What?! se oprește intrigat călărețul, acea parte acum lucidă a creierului meu care mai nou questions everything și nu mă lasă să merg mai departe până nu îi dau un răspuns acceptabil. Wtf e chestia asta, cea mai frumoasă zi e aia în care mi se servesc numai minciuni pe tavă, ce-are una cu alta, are you for fuckin real? Mi-e milă uneori de bietul călăreț abia trezit dintr-un somn netulburat de peste 30 de ani, mi-e milă să îi spun că așa am trăit și noi foarte mult timp, într-o stare fuzzy de minciună patologică pe care am adoptat-o nu îmi amintesc când, ca pe o hăinuță confortabilă și am dezbrăcat-o abia recent, cu mare dificultate, încă mai dezbrăcăm la ea. Acum câțiva ani, poate chiar acum un an aș fi putut să-mi tatuez pe frunte versurile alea – și ar fi fost cum nu se poate mai potrivite. Acum not so much, cred că sunt deja prea bătrână pentru un confort fals, nimic nu mă plictisește mai repede decât ceața călâie pe care o simți imediat în jurul unui neadevăr. Sau al unui adevăr ținut sub preș. 

M-am gândit foarte mult la conceptul ăsta de adevăr vs minciună lately (probabil de-asta mi-au și răsărit în cap pe neașteptate versurile alea) și am ajuns la concluzia că, de fapt, minciuna nu este alegerea activă de a spune ”something that is not”, vorba The Invention of Lying, ăsta nu e decât produsul secundar. Rădăcina vie a minciunii e alegerea activă, deși probabil de cele mai multe ori inconștientă, de a vedea doar părți ale realității. Ca pe instagram, mai cropuiești din poză, te mai întorci într-un unghi flattering, mai aplici un filtru. Nu știu despre voi, dar eu una sunt specialistă în creat realități alternative, dar mai ales în creat persoane alternative. Toți avem lucruri pe care le căutăm la alții, our fav little shiny trinkets, mici pietricele colorate – iar eu una, când le găsesc, tind să ignor ceea ce de multe ori se dovedește a fi tufa de plante carnivore de sub care au apărut. Ce sunt eu în cazul ăsta? păi o mincinoasă, o întruchipare a seriei ăleia de emoticoane cu maimuța care își acoperă ochii și urechile și refuză să take in toată realitatea. Un Alexandru Andrieș care duce lucrurile și mai departe, nici măcar nu mai cere să fie mințit, se minte pe sine însuși direct, ce ne mai batem atâta capul cu third parties. 

Și mai există un nivel și mai șmecher al minciunii – atunci când te minți pe tine însuți despre tine însuți. Ceea ce honestly cred că toți facem mai mult sau mai puțin și e nevoie de un mare efort conștient ca să nu mai faci asta, și de foarte mult curaj, and god knows că dacă s-ar vinde curaj la carrefour orhideea ar fi coadă până dincolo de splai. De exemplu, eu toaaaată viața mea am preferat să mă mint că așa sunt eu, intensă / interesantă, și dacă nu-ți convine nu ai decât să te duci învârtindu-te. (And they did.) Acum îmi dau seama că o formulare mai corectă ar fi fost ”bipolară / imatură”, but oh well, de fiecare dată când mi s-a dat asta de înțeles eu am preferat varianta mea, se potrivea mult mai bine cu imaginea pe care o aveam despre mine. (Știți, aia romantică și literară, de personaj coborât din realismul magic și neînțeles de muritorii de rând care nu s-au născut în Macondo. /eyeroll) 

Minciuna în cazul ăsta nu e o denaturare voită a realității, ci diferența între cine ești și cine vrei să fii. E greu să înțelegi și să accepți părțile care nu-ți plac la tine, să le internalizezi și mai ales să fii ceea ce ești în fața lumii. Cred că e greu pentru că ultimately vrem ca oamenii să ne placă, mai ales cei pe care noi îi iubim, sau măcar ne place de ei acolo, cât de cât. Și e atât de greu să fii pus în situația în care, fiind fully yourself, le vei face rău altora. De-asta e așa greu să spui ”nu te (mai) iubesc”, sau ”i’m just not that into you” sau ”nu vreau să te văd azi” sau ”nu e ok cum te porți” sau ”you’re not being a good friend”. Suntem puși în situația de a fi sinceri și a suporta durerea celui din fața noastră, sau a fi falși și a suporta un fel de anulare a propriei persoane. Aia face minciuna în general, te șterge de pe tabla oamenilor care Trăiesc, și de asta nu înțeleg cum naiba poate cineva să vrea să fie mințit. Numai pentru că acoperi o rană, a ta sau a altcuiva, cu o minciună moale, fie ea și prin omisiune, nu înseamnă că rana nu mai există. În general e bine ca rănile să urmeze ciclul medical, să fie descoperite, examinate, tratate și într-un final vindecate. The long way, the hard way, the only way.

N-am nicio concluzie la acest post lung care mi se tot învârte prin cap de 24 de ore și nici acum nu e prea clar, cine știe, poate once I hit publish o să înțeleg și eu mai bine ce vreau să spun, de multe ori chiar așa se întâmplă :). Nici chiar eu, care sunt obviously una din mințile luminate ale planetei :p, n-am ajuns să trăiesc în adevăr pur și absolut, nici nu cred că realmente posibil așa ceva. Dar I am really, really, really trying. Don’t worry internet, I’ll keep u updated :)). 

 

Leave a Reply