Vezi această postare pe Instagram

Când o să fiu bătrână și o să ies la pensie (în eventualitatea fericită că până atunci nu colapsează sistemul social sau nu ajung eu pe străzi că nu mi-am plătit contribuțiile), o să scriu un tratat despre singurătate. O să fie ceva de dimensiuni impresionante, cât un dicționar enciclopedic așa, că sunt expertă – atât prin experiment direct, cât și prin moștenire transgenerațională, observație atentă și studiu individual. Mă fascinează subiectul, așa cum mă fascinează și moartea sau imperiul Disney. Și cel mai important lucru pe care l-am învățat so far e următorul: se zice că e greu să fii singur când ți-e rău, dar e infinit mai dificil să fii singur la bine. Lucrul cu adevărat insuportabil la singurătate nu e că n-are cine să-ți facă ceai când ești bolnav, să te țină în brațe când plângi, să te ajute să muți canapeaua când te-ai apucat să faci transformări prin casă. Cel mai rău lucru e că nu ai cui să îi spui ”ahhhh uite ce apus frumos!” sau ”omg cât de bună e înghețata asta” sau ”azi mi s-a întâmplat cea mai mișto chestie la birou”. Suspectez că ăsta e motivul real pentru care sunt atât de multe posturi pe tema ”look how happy i am” pe social media – nu pentru că ținem neapărat să ne lăudăm ca să vadă ceilalți ce viață grozavă avem, ci pentru că avem o nevoie profundă să împărtășim bucuria. Mult mai puternică decât nevoia de a împărtăși tristețea, imho. Tristețea e așa… un fel de mucegai, mai dai cu o cârpă, cu un pic de oțet (sau vodcă – true story! :)), scapi până la urmă. Bucuria în schimb, bucuria e ca un organism viu, bubbly, nu poate să stea la borcan, are nevoie de aer și loc să crească, altfel se strică, it grows rotten și te otrăvește pe dinăuntru. De-aia în opinia mea subiectivă oamenii care nu prea postează pe internet sunt ăia care au deja suficiente sharing options, likes and loves în non-internet. The rest of us, we really do need the views and engagements.

O postare distribuită de Ana (@superkitten) pe

Leave a Reply