love, and other drugs

Ce-mi place mie la terapie este potențialul de discuții abstracte (cu care suspectez că terapeuta nu e f fericită, având în vedere încercările ei permanente de a mă aduce în realitate și concret, două lucruri care în continuare nu se numără printre preferatele mele și probabil nu se vor număra niciodată). Acum câteva luni, într-una din conversațiile în care eu îi dau cu principiile și ea cu realitățile obiective (that’s fun! dar cred că doar pentru mine :)) a spus o propoziție care nu-mi iese din cap de atunci: ”așa se construiește o iubire”. 

Am băgat fraza asta într-un buzunar și din când în când o scot și mă uit la ea, pentru că nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap până atunci că iubirea se construiește, aș fi zis că aceste două cuvinte aparțin unor familii semantice la fel de diferite precum somnul și datul cu sapa, înghețata și supa de varză, plaja și biroul din pipera cu aer condiționat. iubirea se construiește. ca un puzzle poate, în care absolut toate piesele trebuie să se potrivească, altfel it just doesn’t work? sau ca un castel de nisip care se duce dracului la primul val mai mare? sau ca un bloc dintr-un cartier rezidențial, făcut să arate exact ca toate celelalte blocuri?

Eu cred că, în multe feluri, iubirea e ca hiking-ul. Ca urcatul unui munte. Iubirea este perspectiva pe care o ai în vârf, acel peisaj de o splendoare și claritate absolută, ca răsăritul din soare pe Dolomiți care te lasă interzis de frumusețe. Din experiența mea, cu cât muntele e mai înalt, cu atât recompensa din vârf e mai deplină, mai izbitoare și mai life-changing. Dar și urcarea e mai dificilă. That’s not to say că nu e frumos, urcatul pe munte e minunat din clipa în care îți pui bocancii, acasă în hol, sau secunda în care îți pui rucsacul în spate, și-atunci încep așteptarea, speranța, excitement-ul, gândurile despre cât de minunat o să fie, că de aia te-apuci. Apoi vine urcarea în sine, care e o experiență mixtă. Treci prin locuri frumoase, dar uneori ești prea obosit să mai observi. Trebuie să depășești puncte periculoase. Uneori îți dai seama că vrei s-o lași baltă, naaaah, nu cu grupul ăsta, și-ți promiți că vei reveni fix acolo cu cineva cu care chiar să te poți bucura. Uneori ajungi într-un loc mulțumitor de frumos și zici gata, mă declar satisfăcut, voi campa aici forever, e prea greu s-ajung în vârf – și nu-i un loc rău, dar nu e Locul. Uneori alegi un munte foaaarte mic, sau poate chiar un deal, nu-i nimic în neregulă cu dealurile, dar let me tell you, una e răsăritul pe dealul din spatele curții bunică-mii din Ardeal, alta e reflectat pe Marmolata, chiar dacă practic e același soare. 

Drumul către iubire e e unul presărat cu multe poze frumoase, insta-worthy, dar și cu disconfort, răni și dureri, amenințări, chiar plictiseală uneori. Iubirea îți cere să fii curajos, rezilient și vulnerabil, și mai ales să-ți cunoști limitele și să spui când nu mai poți. Or else you might die, e f simplu pe munte. E foarte posibil ca atunci când ajungi sus să nu mai fii la fel ca atunci când ai început drumul, uitați-vă la mine care am plecat din Bled sănătoasă tun și am ajuns pe Triglav cu o mână ruptă. Dar tot facem efortul ăsta, uneori uluitor de demanding și periculos, pentru că știm că sus de tot există ceva unic – șansa ca, atunci când nu sunt nori, să vezi lumea cu o limpezime despre care nu știai că există și să te simți parte din ea, integrat în textura vie a universului ca un pixel și electrizat de același flux vital care circulă în întreaga natură.

Cam de-asta facem și efortul cu iubirea – ca să ajungem undeva sus, în spațiul clar și luminos în care ființa umană e doar esența ei, în care am depășit ”valea nervilor că niciodată nu se descalță la intrare” sau ”pădurea norilor negri care apar de fiecare dată când nu-mi răspunde la mesaje” sau chiar ”desișul tuturor îndoielilor pe care le am despre mine și abilitatea mea de a face o drumeție serioasă cu omul ăsta”, pentru că, you know, pe munte fiecare își cară singur rucsacul, și în rucsac ar fi mai bine să ai mâncare, apă și un tricou cu mâneci lungi, nu niște pietre inutile de genul ăsta care te trag în jos. 

Și după un drum lung și complicat și greu ajungi sus, posibil plin de vânătăi, terminat de oboseală, fără pietroaie după tine, că a trebuit să le tot arunci, cu un partener de drum la fel de epuizat – ajungeți împreună sus deja having had seen the worst of each other, dar și the best, că așa funcționează muntele.  Și abia acolo, eliberați de chestii care nu erau neapărat ale voastre, dar le aveați prin rucsac și buzunare, vă puteți vedea cu adevărat. Iubire este când ajungi în vârf după all that shit, iar în vârf nu sunt nori și poți vedea cu claritate absolută o altă ființă umană cu toate defectele ei profunde – și o poți accepta complet, fix așa cum este. E o diferență enormă între a decide să suporți defectele cuiva (& resent them forever pentru ele) și a accepta un om in his entirety, și eu abia acum mi-am dat seama. Vorba lui taică-meu, ”te iubesc în halul în care ești”, totdeauna am crezut că e o jignire, dar he was onto something acolo. 

Toată viața am crezut că iubirea e un fel de drog, turns out it’s actually absolute sobriety. 

Sunt foarte curioasă dacă peste zece ani definiția asta nouă se va menține.

4 Comments

  1. Ami

    June 8, 2020 at 4:39 am

    Fix, fiiiiix, dar FIX asa e ❤️❤️❤️
    Am absorbit fiecare cuvintel! 🤗
    Minunat!

  2. Alina

    June 8, 2020 at 6:08 am

    ❤️Îmi doresc sa fi citit asta la 18 ani. Si din nou acum vreo 3 ani, când m-am jurat ca mă las de “drumeții”.

  3. // Ana //

    June 8, 2020 at 7:43 am

    @Alina, eu dacă aș fi citit la 18 ani n-aș fi trecut de prima frază, mi s-ar fi părut a whole load of bullshit cred :))))

  4. // Ana //

    June 8, 2020 at 7:44 am

    Ami, hugs!

Leave a Reply