#daretowander

ieri si azi am fost la the power of storytelling si sper sincer sa raman pentru cat mai multa vreme, hopefully forever, cu starea de spirit cu care am plecat de acolo.

aseara au fost cam 3 speech-uri cred, ultimul fiind colin meoy the la the decemberists.

Colin Meloy once wrote Ray Bradbury a letter, informing him that he “considered himself an author too.” He was ten. Since then, Colin has gone on to be the singer and songwriter for the band the Decemberists, where he channels all of his weird ideas into weird songs. With the Wildwood Chronicles, he is now channeling those ideas into novels.

colin a avut un speech linistit si presarat cu piese, de la prima lui melodie scrisa la 13 ani pana la cele mai recente, si din fiecare se vedea cum crestea si devenea mai complex uman si artistic. conferinta era la world trade plaza, sub cupola, in semintuneric, doar scena era luminata, si eu stateam singura pe marginea unuia din ultimele randuri si ma simteam exact ca un copil care sta la gardul locului de joaca si se uita inauntru. these are my people, oamenii astia creativi, oamenii astia care scriu si deseneaza si spun povesti si fac lucruri cu mainile si creierele lor, si eu stau aici la margine si ii invidiez si imi doresc sa fac ceea ce fac ei, dar niciodata nu ma apuc.

dupa aceea am venit acasa si mi-a aparut in fata ochilor citatul de ieri, cel cu oamenii plini de regrete care nu au acordat timp si putere chemarii lor creative. si-mi tot aduc aminte (deoarece stii cum e internet, i have an obsession) de ceva ce-a spus p. cand eram la concert. “ma enervez iar cand ma gandesc ca in continuare vin la concerte ca spectator in loc sa…” – in loc sa fie probabil pe scena, sau in spatele scenei, in orice caz in echipa de oameni care creeaza magia, nu in cea care doar o consuma. l-am inteles atunci asa de bine pentru ca exact asa ma simt si eu aproape de fiecare data cand citesc ceva frumos scris de un autor seminecunoscut, most likely mai tanar ca mine, da’ care nu a fost atat de lenes sau atat de comod sau atat de preocupat de cumparaturi online incat sa uite lucrurile care conteaza cel mai mult.

m-am tot gandit in ultima vreme la asta – dar cand nu m-am gandit eu la asta. nu stiu de unde imi vine nevoie asta disperata de a face ceva – sa-i zicem ceva artistic, sau macar ceva ce se vrea a fi artistic, un text, o poveste, un desen, un film. cred ca e singurul subiect la care ma gandesc mai des decat la p. – si o nevoie la fel de fizica precum nevoia de el. si daca ar fi sa mor in viitorul mediu, asta ar fi regretul meu numarul unu – ca n-am facut nimic pentru si din imaginatia mea. nu ca nu sunt cu el (well, nu, mi-ar placea mult sa fiu cu el dar adevarul este ca ceea ce-mi iau eu din toata legatura asta e sentimentul asta magic de a fi indragostita, cam seaca el cateodata ca nici iubirea nu se hraneste din aer, dar da, asta e mult mai important decat daca suntem sau nu fizic impreuna) – siii most surprisingly nu ca am murit fara sa am copii.

azi in finalul conferintei @JacquiB (what a woman! o forta a naturii) a proiectat un filmulet cu saluturi si sfaturi de la fostii speakeri. si printre ei cineva a spus lucrul care mie mi-a vorbit cel mai tare – dare to put into practice an idea that nobody cares about but you.