poveste de un sentimentalism ieftin, dar necesar

pe urma ne vedeam din ce in ce mai rar.
eu stateam la o margine a lumii
sau mai degraba intr-un colt izolat
chinuindu-ma foarte tare sa-mi adun cioburile si sa le aranjez intr-un mod cat de cat estetic, sau macar social acceptabil.
tu – habar nu am unde erai sau ce faceai tu
desi as minti daca as spune ca nu ma intrebam asta o data la cinci secunde.
in spatiul de patru secunde ramas, ma intrebam doar “de ce”.
decedecedecedecedece,
de parca as avea in cap un pitic enervant care nu e niciodata multumit cu explicatiile mele
si ma aduce la exasperare pana ii spun de-aia! du-te si joaca-te in alta parte, ti-am spus tot ce stiu, pentru prima oara imaginatia mea este incapabila sa fabrice un raspuns care sa ne permita sa dormim noaptea.
deoarece intr-adevar piticul meu si cu mine nu prea dormim, ne petrecem mult timp inventand solutii, facand planuri si mancand ciocolata
desi stim foarte bine amandoi ca nici una din variantele astea nu functioneaza, sau cel putin nu functioneaza in sensul in care am vrea
o sa aducem un pitic extern specialist sa ne asiste, poate asa o sa invatam si noi ceva constructiv
intre timp fumam, ascultam muzica si din cand in cand ii mai dau un ghiont piticului, cand nimeresc cate o piesa care stiu sigur ca ti-ar fi placut
in aroganta mea sunt convinsa, stiu sigur ca piesa aia ti-ar fi placut – desi nu sunt in stare sa raspund nici macar la intrebari mult mai simple, cum ar fi “de ce”
eh, n-ar trebui sa ne facem griji prea mari, viata merge inainte chiar si in deruta asta maxima in care plutesc deocamdata.
cand piticul devine insuportabil, noaptea ii fac prajituri
si ziua il alerg pana cand nu-si mai simte picioarele
si daca mai mai enerveaza mult, o sa-l trimit in lume cu avionul ca pe fratele lui din amelie
(ce, doar ala sa aiba un destin fabulos?)
si o sa il fac uitat prin siberia, asta planuiesc 🙂
pana atunci, partea proasta e ca tot cere zahar
si cu cat te uitam mai mult, cu atat eu ma ingras mai rau.
daaaa, absolut nepoetic 🙂