hello my lovely therapist

ma tem ca in curand o sa dezvolt dubla, tripla personalitate cu blogul asta :))

deci, my lovely therapist, azi as vrea sa iti spun ca ma deprima faptul ca nu am lucruri de spus. is there any life left in me? si daca exista, cum se presupune ca ar trebui s-o gasesc, s-o resuscitez, sa o crestem mai mare si mai puternica?

cum am reusit eu oare sa ma las prinsa atata timp intr-o stare de very slow self suicidal? proasta ai mai fost mai fato, imi vine sa imi spun, dar desigur un terapeut bun nu ar face asta, nu-i asa.

habar nu am ce ar face terapeutul ala bun, sadly eu habar nu am sa consolez sau sa incurajez pe cineva, e un skill pe care tare mi l-as fi dorit dar cred ca daca nu te nasti cu el nici n-o sa il ai vreodata.

tot ce pot sa fac este, si da, cred ca asta se intampla si la psiholog, sa vorbesc, sa scriu aici pana nu mai pot, this typing in blind thing ma ajuta foarte mult. intr-un fel ma tot chinuiesc sa ma aduc in starile alea in care imi aduc eu aminte ca traiam, ascult hooverphonic si doors, beau vin, fumez, ma plimb prin casa, intr-un fel poate am evoluat pentru ca acum chiar imi vine sa vorbesc cu cineva dar nu am cu cine. ma intreb sincer daca o sa mai ajung vreodata sa am cu cineva nivelul ala de conexiune si siguranta pe care il am cu cookie in anumite momente, somehow cand suntem doar noi doua – nu neaparat doar noi singure, doar noi in aceeasi stare, intr-un acord emotional ca sa zic asa, bine, daca ea nu ar fi un diapazon uman nu cred ca am reusi vreodata sa ne acordam, mie mi-e tare greu fir-ar sa fie, imi este aproape imposibil sa comunic cu cineva, trust no one? parca asta e unul din lucrurile pe care mi le mai spun eu din cand in cand treaza.

nu ar trebui sa imi spun chestia asta, trust is good, trust is bonding. este bine sa vorbesti, trebuie sa invat sa vorbesc. cu voce tare. imi este greu, dar nu poate fi imposibil, nu-i asa.